Împăraţii dinastiei Han (206 î. H. – 220) au înfrumuseţat parcurile cu plante şi păsări de pe toată întinderea imperiului lor. Au căutat, de asemenea, să recreeze un peisaj asociat cu nemurirea: de unde şi conceptul de „Trei Munţi ai Nemuritorilor” într-un decor cu lac. Ideea grădinii mitice cu roci a fost reprodusă de-a lungul imperiului în grădini private, folosindu-se versiuni reduse la scară a unor munţi faimoşi.
În secolul III d. H., grădinile private au devenit un refugiu de pace într-un timp zbuciumat. Grădinile japoneze au fost influenţate de exemplul chinezesc, însă, având în vedere că Japonia e o ţară predominant muntoasă, grădinile erau la o scară mai mică.
Cronicile secolului V d. H. menţionează existenţa iazurilor cu peşti şi a pâraielor şerpuitoare şi, spre 612 d. H., auzim că la curtea împărătesei Suiko a fost angajat un grădinar. Grădina ei din sudul ţării avea un pod în stil chinezesc, un lac şi sculpturi în piatră care alcătuiau un peisaj în miniatură.
Vom avea mereu senzaţia de linişte, un loc de meditaţie. Predominantă într-o grădină japoneză este culoarea verde, având în vedere că sunt sădite cu preponderenţă plantele perene. Copacii sunt în mare parte pini şi sălcii, cu toate că în secolele X-XII se plantau cireşi şi pruni. În Evul Mediu, sub influenţa budistă, aceştia cultivau flori multicolore, însă odată cu trecerea timpului acestea au început să fie văzute ca semn al frivolităţii, motiv pentru care s-au limitat şi se limitează la plante veşnic verzi pentru a simboliza eternitatea.
Toamna, copacii şi arbuştii din grădinile de dimensiuni mai mari oferă un adevărat spectacol. Aceasta e şi perioada în care grădinile devin ţinte turistice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu